VORBEȘTE ROMÂNEȘTE. Mesajul copiilor din Valea Screzii pentru toți românii de ZIUA NAȚIONALĂ

Gândul vă prezintă o serie impresionantă de povești ale unor adevărați misionari ai limbii române, oameni care reușesc prin harul, talentul și priceperea lor să îi facă și pe alții să înțeleagă frumusețea acestei limbi. Precum Monseniorul Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română sau Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate. Ori precum Mihnea, copilul pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune. Sau ca Mirela Miron, profesoara care a renunțat la un trai călduț într-o corporație pentru a le preda româna copiilor dintr-un sat de munte din Apuseni, ori ca medicii străini veniți în România care nu au învățat un singur cuvânt: șpagă. Sau ca ambasadorii străini care ne vorbesc, în semn de respect, limba, ori ca informaticianul care a pus DEX-ul pe internet, ori ca Xavier Montoliu, catalanul care l-a tradus pe Marin Sorescu. Ați făcut cunoștință cu toți, în cadrul campaniei VORBEȘTE ROMÂNEȘTE, care vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanță. De ce am lansat această provocare puteți citi AICI

Dacă Valea Plopului ar fi un continent în sine, atunci România ar fi lumea întreagă. De 1 Decembrie, Zi Națională, permiteți-mi să depun mărturie: cunosc oameni care cred asta și sunt români.

Uitați tot ce știți dinainte, resetați-vă memoria. Tăiați ce ați învățat la școală, ștergeți cu buretele cărțile de istorie și întoarceți foaia manualului de română. Barză, brânză, varză, viezure, mânz – moștenirea noastră dacă – trebuie înlocuită cu noi cuvinte, ce dau formă limbii române, precum adevăr, patrie, fericire, dragoste și steag. Sunt cele mai puternice cuvinte românești pentru copiii care și-au găsit adăpostul la Valea Plopului, în satul celor care nu au părinți.

Printre ei se află Nicu, un copil sclipitor. Este în vale de când se știe, de bebeluș spune expediindu-și trecutul telegrafic. Știe doar că s-a născut la Ploiești și că are o mamă.

Probabil că nu ar ști să o descrie, pentru că a văzut-o de doar două ori în 13 ani. O data la 1 an și o data la 3, își amintește copilul. „Mi-a adus o banana și eram în parcul de afară”. În același parc în care acum se strâng zeci de copii – abandonați, uitați, nedoriți, abia născuți sau orfani, dar care și-au găsit o casă, și o familie – probabil cea mai mare din România – aici, în vale, la Părintele Tănase, preotul care a înființat în 1994 Asociația Pro Vita pentru născuți și nenăscuți. Un proiect neobișnuit pentru România, care a devenit realitate de 16 ani.

Aici, în Valea Plopului, pe prundul dintre dealuri s-au ridicat case pentru românii noștri, românii nimănui.

Case se ridică și acum pentru că sufletele chinuite continua să vină în tabăra care se întinde pe două sate: Valea Plopului – Valea Screzii. „La noi se stă de la minus o lună la plus 86 de ani”, spune starostele locului, părintele Tănase. „Nu fixăm o data de plecare pentru că, fixând o astfel de data, practic îi dăm înapoi pe stradă”, spune preotul care luptă cu fiecare zi să dea un rost celor care îi reprezintă familia. Cea mai numeroasă din țară.

Iar din ea face parte și Nicu, un copil sclipitor. Vezi asta de la prima întâlnire. Băiatul ăsta ca un fus are o minte brici. Și-o exersează cu calcule pentru că-i place matematica, și dă replica rapid atunci când îți vorbește.

Nicu știe să cântărească oameni, deși e un copil de 13 ani. Un adult în miniatură ce-și camuflează bine stările, ascunzându-și emoțiile în pumnii lui mici, ca să nu fie rănit. Probabil că acesta este motivul pentru care cuvântul preferat al lui Nicu în limba română este adevăr. „Dacă nu ar fi exista adevărul toată lumea ar putea să mintă, oamenii ar spune ce vor, iar noi am putea să îi credem. Și să ne tragă teapă”.

Dar nu toți oamenii trag țeapă asa cum se teme Nicu. Multi dintre ei fac tot ce le stă în putere ca să îi ajute pe cei aflați nevoie și să își respecte cuvântul dat. Dovezi incredibile de solidaritate am dat împreună în urmă cu doi ani la Valea Screzii, unde și-au găsit adăpost peste 400 de copii orfani în centrul social al Asociației Pro Vita.

Incendiul care le-a mistuit bucătăria și depozitul de alimente, la început de decembrie 2011, nu le-a transformat în scrum și speranța.

Mii de oameni au reacționat atunci la drama micuților și s-au alăturat campaniei Gândul, care a emoționat România. Împreună am strâns peste 100.000 de euro, iar banii au ajuns la Valea Screzii pentru reconstrucția clădirii distruse de foc. Adevărul lui Nicu a fost și adevărul nostru, al tuturor.

Un alt cuvânt are și Mădălina, care a ajuns în vale acum mai bine de 12 ani: dragoste. Avea doar 5 ani și un metru înălțime. Era doar o fetiță care își pierduse mama și întreg universul. Și care mâncase dero în loc de lapte. Și bătaie în loc de hrană. Astăzi Mădălina este premiantă la o școală de renume, știe să schieze și îi coordonează la cor pe copii.

Rar i se întâmplă să ia câte o notă mai mica la școală și atunci se gândește la ziua de mâine, numită generic viitor. „Mă gândesc de ce Dumnezeu mi-a pus viitorul ăsta greu în față și de ce trebuie să-l duc singură”.

Cel mai greu pentru ea e că nu are cui să spună mama, dar are cui să spună dragoste. Pentru că „dragoste e cuvântul pe care oamenii ar trebui să-l reînvețe. Cea mai multă rezervă de dragoste pe care am întâlnit-o în experiența mea a fost aici, la așezământul Pro Vita. Din dragoste poți învăța foarte multe lucruri. E mai mult decât un cuvânt frumos”.

Patria este cuvântul altei Mădăline, ceva mai mică. O păpușă rusească în miniatură. Își gonește timiditatea sub o zbatere de gene, ca și cum ar goni o gâză imaginară, și spune cuvintele care dor cel mai tare în copilărie: tată. „Patria este cel mai frumos loc din România pentru mine – Valea Plopului, deoarece aici mă simt cel mai aproape de Dumnezeu. Părintele Tănase este ca un tată pentru mine”.

Mădălina mică spune repede totul, ca și cum ar recita. Patria ei nu este un A4 pe care poeții vremii înșiră vorbele dramatic. „Patria noastră este un continent: cel de la Valea Plopului”.

Mădălina are 11 ani și se teme de cel care i-a dat viață. O Direcție de Protecție a Copilului i-a găsit adăpost în tabăra de lângă Vălenii de Munte.

Fericire este cuvântul Minodorei, colegă de clasă cu Nicu: „Ea e cea mai bună la română”, îi recunoaște supremația băiatul. Degeaba, Minodora neagă: e bună, dar nu cea mai bună. Laudele o pun în încurcătură. Ce definiție dă fericirii? „Este un sentiment profund pentru români deoarece trăim într-o țară frumoasă și naturală”.

Un cuvânt bun e și steagul, spune Cristina, o zgâtie de copilă. „Deșteaptă și cu memorie brici”, cum o descriu doamnele care o au în grijă pe ea și pe alte sute de copii, Cristina e șefă de mică. Te măsoară din ochi și te întrebă rapid când ai venit în Vale. Pândește răspunsul ca să te prindă în cursă apoi cu o altă întrebare: când pleci? În funcție de răspuns, copila își fixează reperele. Ca să știe dacă se poate baza pe tine sau nu. Dacă ai să vii să o revezi vreodată sau dacă te poate uita.

Până atunci însă își apără steagul: merită un loc pe lista cuvintelor românești frumoase. „Are culori frumoase”, spune înainte să le înșire – roșu, galben și albastru. Culori pe care Adrian, fratele ei de vale și coleg de clasă, le-a pictat cu o vopsea specială pe un tricou alb, printre flori și păsări exotice.

În ultima sâmbătă de noiembrie, copiiii de la Valea Screzii oferă tuturor lecții de generozitate, credință și patriotism. Cu cinci cuvinte – adevăr, patrie, steag, fericire și dragoste – ei pot schimba România. Și ne pot schimba și pe noi. Gândiți-vă: știți alte cuvinte mai bune?